Cămăruţe ale inimii în care se înghesuie golul

               Mă simt ca un magnet care nu poate scăpa niciodată de câmpul care-i este ataşat şi care-n acelaşi timp îl defineşte. Pentru că sunt nevoita să port cu mine tot ce este al meu, cuvinte, gesturi şi sentimente închise în cămăruţele inimii. Pentru că trebuie să simt greutatea cu care trece fiecare secundă şi frigul care se lasă peste această inimă incertă. 

               Aş fi crezut că e un mod de a o lua de la capăt, dar nu ştiu dacă este aşa. Dacă de fapt confund ceea ce eu numesc nou cu un vechi pe care nu-l mai pot observa? Mă obosesc propriile mele mâini pe care nu mi le pot stăpâni şi ochii care nu se lasă închişi. Mă linişteşte însă acel tip de intimitate, total inocent, care vorbeşte încet despre un anumit fel de prietenie, unul pe care-l cauţi întodeauna de unul singur.

              Există un anumit tip de singurătate pe care nu-l simţi decât atunci când nu eşti singur, unul care nu doare şi care nu provoacă senzaţii puternice, dar suficient cât să-ţi dea de înţeles că va exista întodeauna un gol acolo unde secunda se chinuie să treacă cu un pas mai departe.